Tocmai mi-am lăsat pe un site, prin ceva campanie, o declarație. Aceasta invitație m-a provocat sa scot din mine o declarație de iubire într-un mod în care nu știam despre mine ca pot sa o fac. Sună cam așa:
„Draga mea Alexandra,
Cel mai mult îmi place de tine când te trezești dimineața, când nu ai nici un gram de intervenții pe chip. Când ești tu naturală, pur.
Sau atunci când plângi, și albastrul ochilor tai devine ca un cristal limpede și sincer, înconjurat de o mare de vene sângerii ce-i stau în părtășie.
Ești frumoasă și când razi, desigur. Unde solare de emoții plutesc în jurul tău și dansează cu entuziasm ridicând vibrațiile celor din jur la înălțimi de sute și mii de Hz.
Dar, vezi tu atunci când plangi, ești… tu. Te vad întoarsă spre tine. Deși îti port compasiune draga mea, când plângi te văd vulnerabila, puternică, de neînfrânt. Pe tine nimeni nu te poate anula, mai ales când ești tu însăți.
Tu ești aici sa cauți pacea și să recreezi în jurul tău Edenul, ești aici prin frumusețea ta, prin darurile tale, prin visele tale. Nu ai nevoie să faci nimic ieșit din comun, doar să fii. Nu ai nevoie sa demonstrezi nimic, doar sa visezi și sa ai grijă de tine și de dragii tăi.
Privilegiată ești, Alexandra, ca te-ai născut sa fii tu!”
Tu când ti-ai făcut ultima oara o declarație de dragoste?
